Cum am rămas fără motorină pe Adriatică

5 vorbe și 5 volte cu skipper-ul Marius Pikasea

Da. Chiar așa a fost. Și.. ca termen de comparație orientativ.. nici atunci când eram prin anu’ 2 de facultate (parcă) și am văzut sânge țâșnind în jet dintr-o arteră pentru prima oară în viață nu mi-au trecut cuburi de gheață prin instalație.. așa cum s-a întâmplat acum. Știți cum este.. sau poate că nu.. dar vă spun eu așa cum mă pricep eu mai bine.. atunci când te aventurezi cu velierul pe mare ai parte de cele mai frumoase clipe din viața ta atunci când bâzâitul enervant de motor este redus la tăcere și pânzele se-nalță mândre pe catarg, vântul le mângâie și barca începe să se încline val după val. Nu e poezie dar sentimentul este unul poetic. Pot să mă exprim astfel? Nu știu, pare destul de corect.

Să începem cu începutul. Cu o zi în urmă față de data peripeției (chiar de Valentine’s Day), am plecat de la Veneția către orașelul italian Grado (sau mica Veneție pe numele său de șcenă). Status combustibil afișat pe panoul bărcii la ora plecării: 86%. Mile marine parcurse: 59.2 cu o viteză medie de 6.6 kts în 9 ore șiiii.. 1 minut. După ce am acostat în marina din Grado – șoc și groază: nivel procentual motorina: 6%. Ce mama măsii? Scurgeri de motorină? Exclus. Alte probleme tehnice? Cu siguranță nu.. barca era nouă și în plină stare aparentă de sănătate cum s-ar spune în limbaj spitalicesc.

Am luat în calcul pentru câteva clipe să mergem la cea mai apropiată benzinărie după un bidon de 5 L de motorină dar ideea a fost în cele din urmă abandonată. Firma de charter ne-a asigurat că nivelul de motorină este de fapt în regulă dar că ar fi panou’ nițel cam dezaxat săracu’. După alte câteva verificări ale bărcii și câteva glume care sunau cam așa: „lasă că vă tractăm noi dacă se întâmplă ceva”, ne-am văzut de viață în continuare.

Nimic suspect nici în dimineața plecării când panoul tot 6% indica în ciuda faptului că Webasto (adică instalația de caldură) are un consum procentual de 1-2% pe noapte.

Ne pornim la drum în jurul orei 14 având în față un traseu de cca. 17 NM pâna în Piran (Slovenia), penultima destinație a expediției noastre. Zi atipică și frumoasă de iarnă, cald afară, muzică, papa bun, băutură.. Cristina la timonă. Nu pot spune că mă plâng, din contră, îmi place foarte mult să țin timona mai ales că am acumulat ceva NM experiență și sunt destul de degajată. Am mers când cu vele, când cu motor dar și cu vele și motor în același timp. Și chiar atunci când se vedeau balizele verzi și roșii de intrare în port.. vag de tot undeva în zare.. Zvâc-zvâc. Simt ceva în timonă.. un soi bizar de contraforță.. mi s-a părut, oi fi eu prea obosită.. îmi zic. Zvâc din nou, motorul începe să bâzâie ciudat. Era deja clar că se întamplă ceva. S-o fi prins ceva la elice? Nu, doar am stat cu ochii cât cepele în toate direcțiile, adâncimea: 20 și ceva de m. Hâc-motorul. O dată, de două ori, de trei ori.. și zumzetul de motor a amuțit complet. O știți p-aia cu oprim și repornim? Nu a mers, ce să mai repornești când motorul este mort.

Ce s-a întamplat de fapt? Am rămas frumos, elegant cât de cât fără motorină la maxim 2 – 3 mile distanță de intrarea în marină. Păi ești cu velierul, care-i problema? Problema era că vântul ne-a râs în față, ne-a abandonat și era atât de slab încât nici pavilioanele arborate la catarg nu le mai clintea din loc. Marea lac, barca în derivă că aia e.. rămâi și fară guvernare într-o astfel de situație (adică nu mai ai control asupra bărcii).

S-a așternut o liniște macabră care pe mine cel putin fiind în postura de boboc-marinar m-a copleșit total. Pe cât de fabuloasă este senzația atunci cand oprești motorul și ridici velele, pe atât de sinistră a fost liniștea care s-a așternut asupra bărcii rătăcitoare. O problemă în plus: soarele se pregătea să îmbrățișeze linia orizontului cu ultimele sale puteri. Mă gândeam la toate articolele pe care le citisem despre boat towing (tractarea bărcii) și știam că este în general o manevră care le poate da fiori chiar și celor mai experimentați dintre noi. Mă înverzesc puțin la față. Între timp colegii de pe cealaltă barcă primesc mesajul de ajutor pe stație, se apropie de noi și încep planurile de remorcare. Legatul celor două bărci nu a funcționat din prima, nici din a doua dar într-un final velierele erau legate unul de cealalt și se îndreptau încetișor către gura portului.

Intrarea în marina din Piran. Foto: Vali Vasilescu

A doua problemă: intrarea în marină. Ne avântam cu două bărci dintre care una lipsită de guvernare către teritorii neexplorate. Apare astfel în ecuație și chiar se aplică manevra de legare a bărcilor bord în bord. Babordul (stânga) nostru urma să fie legat de tribordul (dreapta) lor. Agitație maximă, rapid, se aduc barbete suplimentare, mutăm toate fenderele (baloanele acelea care împiedică bărcile să se atingă una de cealaltă) în bordul care urma să fie legat și fiecare și-a ocupat postul. După ce au fost legate una de cealaltă a început cel mai înspăimântător moment la care am asistat eu în toată viața mea de doar 25 de ani. Bărcile au început să se balanseze destul de violent, băieții cu paramele din pupa si prova se pregateau când de strâns, când de eliberat, catargele și ele se transformaseră în pendule și încet-încet.. eu cu lacrimi șiroaie de spaimă și având câte un fender în fiecare mâna la care nu renunțam decât în momentele în care se încalecau balcoanele.. am reușit să pătrundem cumva în marină. Și zic cumva pentru că în afară de fendere și comenzi nu am mai văzut și nu am mai auzit nimic. Dupa alte câteva tentative eșuate de a realiza cu succes manevrele de acostare și după ce am scos din pepeni câțiva pescari.. am reușit. Bărcile erau acostate de zici că nu se întamplase nimic. Ambele echipaje tefere și nevătămate. Barcile întregi ca scoase din țiplă.

Cele două veliere acostate frumos, elegant cât de cât, tefere și nevătămate. Foto: Vali Vasilescu

Nu a fost o situație fericită și cred că a fost o întamplare care putea fi evitată. Din toată povestea asta am învățat însă că mă așteaptă un drum lung înainte și multe mile marine sub chila pâna să fiu în stare să fac față ca skipper (căpitan) pe o barcă aflată într-o asemenea situație. M-am speriat? Da. A fost benefică pentru formarea mea ca om al mării această situație? Da.

Am ramas noi fără multe în expediția asta..

fără apă în tancuri,

fără apă potabilă,

(…),

fără rom. (Jack Sparrow ne-ar fi aruncat peste bord deja în acel moment).

Fără motorină.. Pe Adriatica. În gura portului cum s-ar zice.. mai rar se întâmplă să rămâi.

Sunt conștientă că asta a fost cam cea mai „soft” experiență nasoală care te poate surprinde pe mare. M-a impresionat pe mine enorm de mult pentru că a reprezentat de fapt prima situație de „criză” la bord pentru mine. Ar fi fost bine să nu se fi întamplat dar într-un fel ciudat mă bucur că am experimentat și așa ceva pentru că am învățat enorm de multe cu prețul acelor clipe dificile.

Apusul văzut din marina Piran la câteva minute după ce am reușit să acostăm în siguranță.

Articol de Cristina Buzăianu

Urmatoarele evenimente SetSail - cursuri & expeditii - le puteti vedea aici:
https://www.setsail.ro/calendar