Am fost în Cyclades XVII și m-am îndrăgostit de Grecia și de navigație

De când am revenit din expediția din insulele Ciclade organizată de.. nimeni alții decât SetSail.. îmi sunt adresate tot felul de întrebări de la cunoștințe și în special de la prieteni curioși care vor să „riște” și să vină cu mine la ediția din toamnă. În orice caz, zici că m-am lovit la cap și că sufăr de amnezie pentru că tot ce sunt capabilă să scot pe gaura gurii sună cam așa: nu știu cu ce să încep și cum să-ți povestesc dar a fost fabulos și trebuie să vii să vezi și să trăiești personal această experiență și să te convingi personal cât e de mișto.

Trebuie să spun că nu am planificat în niciun fel escapada mea în Ciclade. Totul a început la Limanu, în prima zi de Paște atunci când am încercat să ajung cu Esperanța la Balchik însă vântul s-a hotărât fix în dimineața aia să sufere de o criză de isterie. Nu va puteți imagina cât de supărată eram și.. ca să răsucească puțin cuțitul în rană.. s-a apucat și Florin Olteanu să povestească despre Ciclade. Și despre cât de mișto o să fie. Și despre cât de cald o să fie. Și, și, și... 

Și mă entuziasmez brusc. Și fără să gândesc prea mult mă trezesc spunând că vreau și eu. Știam deja că locuri nu prea mai erau dar.. SetSail makes wishes come true așa că după ce am dat pe gât o ciorbă de miel mă cheamă Ovidiu pentru o discuție. Hocus-pocus-preparatus, pe barca unde urma Vlad Bălan să fie skipper exista posibilitatea să se găsească un loc liber cu numele meu pe el.

Cel mai frumos „cadou” de Paște. Ever! V-am spus că SetSail îndeplinește dorințe? Așa a și fost. Nici nu m-am întors bine cu Esperanța de pe mare că mă bâzâie tovarășul Gmail. Era oficial, aveam loc pe barcă cu Vlad, primisem lista cu echipajul, traseul și alte indicații utile (mai ales pentru cineva care merge pentru prima oară în această expediție). O problemă a fost așadar rezolvată însă avea să urmeze partea mai grea – respectiv – amânarea activității de la spital, de voluntariat și de la facultate pentru o săptămână întreagă.

Toată treaba asta cu „eliberatul săptămânii” a fost extrem de complicată și m-am gândit serios de câteva ori să renunț la expediție. Nici nu mi-am dat seama cât de repede a trecut timpul și în data de 18 aprilie mă pocnește realitatea în meclă cu un mesaj care suna în felul următor: Hey. Auzi, tu când ajungi în Atena?

M-am activat instant și m-am chinuit să pun totul la punct așa cum s-a putut mai bine. Trece și ziua de 19 aprilie cu viteza luminii și vine ziua de 20 aprilie cu vești bune pentru mine. Intru repede „pă net” să-mi rezerv rapid biletul one way către Atena. Am găsit o cursă Aegean operată însă de Tarom care cu tot cu bagaj de cală mi-a ușurat contul de 94 de Euro. Am avut noroc și prețul a fost în limite rezonabile, mai ales când ne gândim că biletul a fost luat la propriu și la figurat de azi pe mâine cum s-ar zice.

M-am enervat încercând să-mi definitivez bagajul pe care de altfel l-am reevaluat obsesiv-compulsiv până în ultima clipă. Spoiler alert: am gândit-o cam prost, vremea a fost extraordinară astfel încât toate hainele de vreme nasoală s-au dovedit a fi inutile cu „I” mare. Fără să exagerez, nu cred că am folosit nici măcar un procent de 50% din toate boarfele îndesate în bagaj dar aia e, omul este supus greșelii și oricum se spune că din ele mai și învață câte ceva.

Și uite așa am decolat de pe Otopeni sambătă la 15:30 iar la ora 20:00 eram deja în Marina Alimos care este practic nimic altceva decât o pădure de catarge.

Am căutat eu pontonul cu trollerul supraîncărcat atârnând greu în urma mea. Pe câteva catarge se putea observa mândru tricolorul nostru. Yuhuu. Mai merg un pic, deja obosită și plictisită de drum și dau de barca navigatorului Sorin Drugan care m-a îndrumat cu mult umor către barca mea. Și dăi și mai înaintează.

Între timp am descoperit barca lui Florin Olteanu care tocmai își eliberase barbetele și mooringul și se pregătea să plece la drum. Mai merg eu un pic și mă întâmpină Vlad pe ponton.. îmi face cunoștință înainte de toate cu pasarela, cu barca (Bavaria 46, Margarita, pe numele ei de scenă) și apoi din nou cu PASARELA. I-a fost Cristinei frică de pasarelă? Și da și nu dar mă gândeam că dacă nu-mi înving această teamă imbecilă o dată pentru totdeauna mă va arunca Vlad peste bord că m-a suportat suficient la Veneția. Uite așa m-am împrietenit eu cu pasarela definitiv. După acest moment „tensionat” am făcut cunoștință cu echipajul și mi-am însușit o binemeritată bere.

Din acel moment s-a activat în creierul meu programul de marinăreală (și se pare că am uitat cum se dezactivează). Mi-a plăcut echipajul instant. Toti băieții (da, am fost singura femeie din echipaj) au fost extraordinari. Îmi este teribil de greu să găsesc cuvintele potrivite.. însă pentru a vă face o idee redau aici mesajul „de adio” al unuia dintre băieți care, cred eu, definește perfect echipajul nostru:

„Veseli și serioși, parte din flotă dar și independenți, vorbă-multă dar și tăcere deplină, sufletul petrecerii în orice tavernă.. Un minunat echipaj al contrastelor perfecte.”

Revenind.. Cu berile în mână și cu niște sandwichuri fabuloase și fenomenal de gustoase (asamblate de Bogdan) în stomac, venise și timpul „să ne organizăm” cum ar zice skipperul. Ora de plecare era programată pentru 21:30 așa că urma să stabilim carturile și bineînțeles, posturile (barbete, mooring, fendere.. chestii dinastea marinărești). Pentru că duc o viață dublă de vampir în timpul liber eu am ales ultimul cart, respectiv cel de la ora 2:00 la 4:00 dimineața. Plecăm și lăsăm Atena și continentul în urmă având un drum de aproximativ 7-8 ore (+/-) de înfruntat.

A fost cu siguranță cea mai dificilă etapă a expediției. Ca să înțelegeți despre ce este vorba, vorbim aici despre navigație de noapte, despre evitarea diverselor vapoare și despre pericole care nu se vad (bărci de pescuit nesemnalizate, plase de pescuit, etc.). La toate acestea se adaugă și frigul, oboseala, vântul.. ca să fie totul complet. Asta ca să nu mai menționez faptul că barca noastră dragă avea o zgaibă: între sart și balcon făcea o flamă suficient de puternică încât să-ți poți aprinde o țigară. Am depărtat balconul de sart cu ajutorul unui fender și ne-am continuat drumul către insula Kythnos.

După o noapte întreagă de verificat barca, nenumărate manevre de evitare a vapoarelor și tremurat de frig cu o bere în mână.. am ajuns în sfârșit la destinație. Eram atât de epuizată încât nu-mi doream nimic altceva decât să terminăm cu bine manevrele de acostare să prind și eu măcar 3 ore de somn. Din fericire nu au fost probleme și am acostat destul de rapid și gata, pentru mine s-a rupt filmu’.

Despre Kythnos pot să vă spun că este o insulă relativ pustie în special în extrasezon. Câteva taverne care oricum erau închise și.. cam atât. Nu există obiective turistice pe insulă însă aceasta dispune de o fâșie de nisip, o raritate pentru insulele Ciclade. Există și câteva sate frumoase care merită vizitate măcar o dată dar parcă nu prea ai chef după o noapte întreagă de navigație. Ești însă cam obligat să acostezi în Kythnos pentru odihnă în primul rând. Bonus points: fiind o insulă puțin vizitată găsești lejer locuri de acostare pentru întreaga flotă (noi am fost 12 veliere în primele zile) iar liniștea care definește această insulă îți permite să te bucuri de un somn neperturbat.

A doua zi ne-am trezit cu greu dar cu mult entuziasm. După un superb număr de coregrafie care a avut ca scop un exercițiu de manevre sincronizate, fiecare barcă a pornit în ritmul ei către Syros, capitala insulelor Ciclade.

A fost o zi superbă pentru navigație însă din păcate.. cu mult prea puțin vânt..

Am ridicat randa și am desfășurat focul mai mult pentru poze cum s-ar zice.

Până la urmă nu a fost asta o problemă pentru că ne-am vindecat rănile lezând integritatea proviziilor noastre (de origine alcoolică în special). Apusul l-am trăit efectuând tot felul de manevre prin marina din Syros.

Deși am ajuns printre primele bărci, nu l-am găsit nici pe Akis pe ponton (prietenii știu de ce) și am fost nevoiți să acostăm printre ultimii pentru că Margarita noastră mai suferea din păcate de o maladie netratată la vinciul de ancoră. Până i-am dat noi de cap soarele mângâia cu ultimile sale puteri superbele clădiri ale orașului Ermoupoli.

Am acostat într-un final iar din barcă ne-am proptit direct în tavernă. Marco și Nicoleta (căci așa se numeau gazdele noastre) au fost la început copleșiți de numărul mare de români veseli, flămânzi și gălăgioși care le-au călcat pragul. După perioada de negare s-au obișnuit cu ideea și s-au comportat impecabil cu noi. O fi fost calamarí „little cousin” a’ lu’ octopus dar deja nu mai conta. Ba mai mult, Nicoleta a suferit și o căzătură încercând să fie o gazdă bună. Sper să fie bine că altfel nu știu cine îl mai ajută pe Marco la servire.. cu toate că rar cred că li se întâmplă să aterizeze o flotă de 12 bărci înfometate la ei pe prispă.

A doua zi am vizitat cât am putut din orașul Ermoupoli care este.. (și este!) de o frumusețe rară, este un adevărat oraș al contrastelor.. și al cafelei incredibil de savuroase, bineînțeles.

Coffee Island, I will never forget you și nici felul în care licoarea ta magică mi-a excitat sistemul nervos central pulsând cu adrenalină, dopamină și glutamat după 2 nopți de somn chinuit.

S-au dus și cafeaua de dimineață și plimbarea.. și a sosit momentul plecării către următoarea insulă IKEA pe numele ei.. ups, ba nu. Sorry, autocorrectul nu a auzit de insula Kea.

Nu am părăsit marina din Syros până când fiecare membru din echipaj nu a executat minim 2 manevre de acostare. M-am ascuns eu prin salon ca să rămân printre ultimii pentru că sunt mai bătută în cap de fel și mă precipit fără motive întemeiate. A contat foarte mult și faptul că Vlad face parte din categoria skipperilor „de nouă generație” astfel încât înțelege foarte bine temerile care acaparează mintea acelora dintre noi aflați la început de drum. După ce am efectuat cu toții manevrele am pornit către Kea.

Vremea a fost fantastică astfel încât am renunțat cu toții la hainele groase și ne-am lăsat alintați de tovarașul soare.

Am fost inclusiv ajutor de bucătar. WTF ar spune cei care mă cunosc pentru că nu glumesc atunci când spun că nu știu nici măcar un ou să fierb. Mă gândeam serios că trebuie să fac rost de o vestă de salvare pentru că eram convinsă că voi fi aruncată peste bord de către Bogdan în momentul în care am întrebat cum mama măsii se curăță o ceapă. A existat însă înțelegere așa că am învățat multe despre „bucătăreală” în acea zi. PS: Bogdan, să știi că am reprodus rețeta de Tzatziki învățată de la tine.. cu succes!

Apusul ne-a prins din nou pe mare iar întunericul a surprins barca în marină și pe mine.. la ancoră. Am avut din nou probleme cu nenorocitul ăla de vinci și a durat o eternitate să acostăm dar.. am reușit într-un final. Kea ne-a întâmpinat cu câteva taverne drăguțe unde am mai mâncat fiecare câte ceva și apoi ne-am îndreptat către barcă să mai bem ceva că parcă nu băuserăm suficient în timpul zilei (glumesc.. sau poate că nu). Ne-am întins târziu în noapte la povești, bancuri și pahare până când au căzut pradă somnului ultimii curajoși rămași pe punte.

Nu este bine să fii cea mai populară barcă totuși (nu mă laud dar chiar cred că am fost cel mai sudat echipaj) pentru că pe lungul și anevoiosul drum către Poros deși eram pe ape.. noi trăiam „pe uscat”. Ficații noștri au luat o scurtă pauză binemeritată.. nici măcar băutura donată în mare liberă de către colegii noștri de pe celelalte ambarcațiuni nu a fost suficientă.

Despre Poros, Hydra, Russian Bay, Aegina și întoarcerea în Atena vă spun cu altă ocazie.

Articol de Cristina Buzăianu

Urmatoarele evenimente SetSail - cursuri & expeditii - le puteti vedea aici: 
                  https://www.setsail.ro/calendar